| |||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
Demencia:
el camino más alto y más desierto.
Oficio de las máscaras absurdas; pero tan humanas.
Roncan los extravíos;
tosen las muecas
y descargan sus golpes
afónicas lamentaciones.
Semblantes inflamados;
dilatación vidriosa de los ojos
en el camino más alto y más desierto.
Se erizan los cabellos del espanto.
La mucha luz alaba su inocencia.
El patio del hospicio es como un banco
a lo largo del muro.
Cuerdas de los silencios más eternos.
Me hago la señal de la cruz a pesar de ser judío.
¿A quién llamar?
¿A quién llamar desde el camino
tan alto y tan desierto?
Se acerca Dios en pilchas de loquero,
y ahorca mi gañote
con sus enormes manos sarmentosas;
y mi canto se enrosca en el desierto.
¡Piedad!
DEMENȚĂ
Demență:
drumul cel mai înalt și cel mai pustiu.
Meserie a măștilor absurde; dar atât de umane.
bombănesc anormalii;
erup rânjete
și descarcă cu surle
lamentații afonice.
Înfățișări inflamate;
dilatare sticloasă a ochilor
pe drumul cel mai înalt și cel mai pustiu.
Părul se ridică de frică.
Lumina prea multă îi exaltă inocența.
Curtea azilului e ca un scaun
întins pe toată lungimea peretelui.
Funii ale tăcerilor celor mai eterne.
Îmi fac semnul crucii cu toate că sunt evreu.
Pe cine să chem?
Pe cine să chem din drumul
atât de înalt și atât de pustiu?
Se apropie Dumnezeu îmbrăcat în halat de alienist
și mă gâtuie
cu mâinile sale osoase:
și cântecul meu se duce în trombă prin pustiu.
Pietate!
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu